Neatinsul Abstract

E definit ca “neputința de a atinge”

Așa cum e idealul

ce nu se cere palpat.

Abstractul substantivelor abstracte:

Iubire, Fericire, Viață….

Abstract destul!

Nu?

Străduța cu ceață

S-a prăvălit o noapte

De-mpăienjenește ochii.

Nimic nu pare clar.

Acum-ul se mai vede

Dar pașii înapoi,

cărările-nainte

Sunt doar blurări naive,

tăceri, ecouri nule,

plecări definitive,

pustiuri, ne-habar.

Și totul se ascunde

Sub ploaie de perdele

Și prafuri de cenușă.

Rusalka

Te du…

Nu mai răscoli prin luciul apei unduirile ei

crezându-le ale mele.

Nu sunt!

Adierile plimbă pletoasele sălcii plânse

Și crezi că sunt acolo,

cu pletele mele împletite cu ale ei.

Dar nu-s…

Ai uitat culoarea lor roșcată?

Vezi două bucăți de cer schițate pe apă

și cugeți că-s licăririle ochilor mei.

Te-nșeli!

Mai bine… pleacă!

Simți căldura verii cum îți sărută trupul

Observi urme de buze…

Dar nu-s.

Pe cine cauți tu,

Nu îți aduce viață!

Chemare mută

Să îți lași un deget

Să ți se tot plimbe

pe conturul vag

al amintirii mele.

Poate îl simt și mă-ntorc.

Doar lasă-l să alunece…

Îi voi auzi urma tiptilă și

îi voi vedea adierea plimbândă.

Oprește-l și uită-ți amprenta.

Melcul din ea îmi va șopti

că ai trecut pe acolo.

TOAMNA NEFADĂ

E zgribulită toamna,

mofturoasă…

Dar își pune tonuri călâi-calde,

de portocaliu, bordeaux,

marouri roșcovane… galben.

 

Din loc în loc,

pe ici și colo vezi

Boabe roșii, alungite, de măceș

cu ochiul negru, pus în frunte.

Pe ramuri înspinate și-nghețate-n alb

par bolți cu mămăruțe

urcânde spre cer.

 

De vrei să-ți salți privirea

înspre sate,

Ți se pictează-n față

garduri, case și grădine

plouând cascade des pătate

cu roș-vânăt, un  gălbui ș-un pic de verde.

 

Arome de bostani și porumb copt…

 

Vântul vine, vuiește și vâră

câte-o frunză altui vânt

Frunzele valsează-n adieri de vânt

Iar la final, se pleacă la pământ.

 

Miroase a mere coapte și a…compot.

 

Când pui piciorul pe alei,

te trec fiorii vremii

și te trimit în timpuri vechi

Visându-te regină

ce calcă pe covor regal,

țesut din foșnete bălâie

oranjânde și vernile.

 

Și bate un iz de frunze moarte…

 

Pe sub castanii desfrunziți

O mare de arici verzui

ce stau să se desfacă,

își dezvelesc maroul…

tot mai larg,

Lăsând mărgele castanii

să facă tumbe-n frunzele arămii.

 

Adulmec humă udă…

 

Când satul fumegă-n amurg,

Și are damf de foc de lemne

e luminat, răzleț de tot,

de un gutui…alene.

El își aprinde lămpi blondine

ce pâlpâie în puful lor

mirosul toamnei-miere.

 

Parfum… de ploaie rece.

Portativ

 

Tihna-ți strigândă

Își fluieră ecoul prin mine.

Când pleci ori vii

răsună fluieratu’-n triluri,

În valuri, arcuri

revărsânde și sărinde

până la gardul din coaste

unde șuieră a orgă.

Ce note de Bemol

îți flutură pe buze?

Să nu-mi răspunzi

îmi dai o replică-n Becar.

Ai cam uitat suișul

la diez…și faci o pauză

mai lungă de- o doime.

“E bine că ai cheia!”

sol … ista vrea să-ți spună

la urechi.

“Ca să deschizi

ușița dinspre mine

Să intri tu…

tiptil, desculț

smerit și sumbru

Și să îți cânți Bemolul

în Adagio.”

Viață nugată

Miroși a nuci și verzi și ude

Și chipul ca o scoarță

se-ntinde în tulpine.

În nuca-ți… miezul livod

se prinde în dulceță.

Tu stai și torci o lume-n dimineță.

Căldura de la prânz te-apucă de un guler

și-ncepe a te trage de coaja-ți

verde-neagră

Nădăjduind despoi.

Și gol tu te trezești,

mai înspre seară,

de orice fel de griji ori de nevoi.

Începi să te usuci…

mai după  noapte

să-ți râncezească miezul amandin-pelin.

Metamorfoza-ți dulce-acrișoară

aduce-a toamnă-iarnă…

Aduce  a războaie nețesute

dar… pierdute.

Căutare-n cenușa vremii apuse

Te miri…

Cum ți-a desenat timpul

Linii subțiri pe fruntea-ți

Doar ca să-ți despartă

gândurile-ți înghesuinde.

Mă mir…

Cum ți-a aruncat privirea

în colțuri de ochi-raze

încrustate care se adâncesc

la fiece zâmbet.

Cum licăririle-ți două s-au adâncit

și-au devenit serioase

Iar râsul prea ghiduș

s-a potolit pe loc.

Te întorci mereu în atunci

Când Demiurgul a făurit

flăcări perfecte

damnate să se unească în

 tot și mai perfect.

Le-a făcut ca prinse în mâini

să danseze iubire .

Apoi le-a rătăcit în labirinte

înnodate, răsucite

ca atunci când totuși regăsite

Dorul lor nebun să îmbrace în lumină

un univers prea gol de ne-ntuneric.

Șterge-ți ochelarii de funingini

și lasă-ți slobodă privirea

să comploteze croirea unui drum

spre flama cu aceeași ardere.

Fabrica de goblene

Frântură de gând

ce se ascunde în așchie de simțire.

Scânteie de emoție

pitită-n umbră de rațiune

…iubire…

topită-n emisfera dreaptă a creierului.

Strigătul ecoului

zgârie de fapt timpanul firii.

Când refrenul se întoarce bumerang

și urlă la tine

Memoria de scurtă durată

îl preia anxioasă și îl toarnă

în cea de lungă durată.

Urechea eu-lui

nu are loc pentru dopuri antifonice.

Nu poate fi protejată nici de căști

căciuli sau urechi false.

Sinele

vede umbrele șoaptelor

care se repetă ca modelul

fustelor țărănești

și încearcă să le prindă în plasa minții

cu acul gândului.

Așa apare goblenul în care

Soarele poate răsări

ori poate apune.

După melci… și ca melcii

Urmăresc alei argintii și unduinde

Tușe lăsate de melci grăbiți alene

spre adăpostul din frunze peticite.

 

Pierduți printre ciufulitele fire de porumb,

ce par suflete care-și strigă rugile spre cer,

Cu ochii bulbucați și alungiți

spre depărtatul orizont

caută să ajungă pituliți.

E greu de înțeles de ce mai caută culcuș în frunze

Că doar își poartă casele-n spinare…

Poate vor…doar să se asigure

că pictura desăvârșită

ce le înnobilează casele

nu va fi crăpată și transformată-n mozaic

de vreo talpă prea grăbită.

 

Dar noi?

În câte cochilii ne închidem

și sub câte rânduri de frunze?

Ce vrem să păstrăm intact?

Reflecții Acute

Lentila spartă a lăuntrului meu

nu mă lasă să te disting

În tehnica Sfumato

în care te ascunzi.

Surzenia mută a urechii tale

nu te lasă să asculți.

 

Și nu știu cam câte cuvinte

ar trebui să plăsmuiască

o limbă aproape moartă,

Ca o ureche aproape surzită

să le audă , să le perceapă.

 

Încerc să citesc, totuși,

disimularea gesturilor

…destul de haotice,

Modelate de gânduri

hoinare, fugare, care

Nu se pot hotărî- încotro….

 

Apar și dispar paradoxuri.

Și mă cutremur…

Frică!?! Teamă?

Spaima de a pierde ceva

ce nici măcar n-am avut?

Și…totuși…

Nu există exagerare în unele trăiri.

Pentru că ele nu țin de fortăreața rațiunii

Ci aparțin unui bastion abisal,

care e un fel de recycle bin al firii.

Ce mintea nu digeră, aruncă acolo.

O uzină ce procesează îndelung

umbre, lumini, culori, vise și iluzii:

Când regina înnebunește,

regele deznebunește înnebunirea

Iar nebunul de alb devine normal…

Șah mat!

Și plouă muguri înnodați.

Marioneta și Matrioșca

Ițele sau sforile aprope nevăzute

dirijează mișcări, plânset ori zâmbet.

E doar o iluzie optică

naturalețea faptelor ei

Picioarele-i ar vrea să bată alte cărări

iar buzele-i ar prefera tot

inversul hățurilor zeci.

Când mâna vrea să urce

la tâmpla care doare

O sfoară aprigă, fugară

o zmulge în altă parte

Doar ochii mai sunt liberi

să caute în zări

Și slobodă privirea

găsește o …matrioșcă.

Ea n-are sfori, nici hățuri și nici ițe

dar e ermetic încuiată sub patru

scuturi maici.

Ar vrea să se renască cam

de două ori la a doua

sau radical din șaișpe

Să se dezbrace ușor de

brațele în trepte ce prea

o împovărează protejând-o.

Minunea se întâmplă…

Și două mâini pereche

o face să se nască …

în două la pătrat s-a

dezgolit de mame.

Poate zări lumina printre raze

și un cui în care atârnă

Băiatul marionetă.

Un ticăit din piept se tot

grăbește parcă…

privindu-l pe stingher.

Matrioșca-mbujorată

zâmbește timid rău…

Prins colo-n melci de ițe

băiatul o iubește pe fata nou-născută

Ar vrea să evadeze din ghemul încâlcit

să ardă câte-o sfoară să taie câte un fir

Ar vrea să o răpească…

Ei se privesc în tihnă

Se bucură în văz

În inimi ei dansează

pe ritmuri zbuciumate

În vise se ating și se sărută moale

Dar…pași unul spre altul

Nu pot păși nicicând

Esență de ceapă

O foiță…ca un fir

subțire, fină, firavă

Îmbrățișată strâns de alte foi

mai groase -în cercuri

Exact…ca foile de ceapă.

 

E…el -sufletul

Are miros de ceapă și ustură.

De asta uneori ne dau lacrimile

sau chiar curg adunându-se în barbă.

 

Sarea-l înmoaie

Deci …roua sărată e bună.

 

Când crivățul sau gerul

înțepenește timpul și 

suflă în argint cam tot

ce  prinde-n rază,

Deși pitită sub straturi, straturi

foița …degerează și nu mai este ea.

Negrul putregai-

un domn de vază-naltă

Nu cam poftește foi mature

ci o vrea pe cea din mijloc.

Și începe să tot muște

Și să smolească în tihnă

concentric-radiant.

 

Durează ceva vreme

pân’ întunecatul își zvârle pete

pe coaja cea de ceapă…

 

Când își arată fața

E putredă și ceapa 

și mijlocul din ea.

Echilibristică pe un fir de păr

Urcând pe o scară 

De la minus infinit 

la cel cu plus

La fiece treaptă

adunăm plusuri grămezi.

 

Așa cum o bucată de magnet 

cheamă la îmbrățișare de grup

acele de gămălie 

Sau cum lumânarea își 

adună în moviluțe ceara alungată de foc.

Într-un punct din plus infinit

e ultima treaptă…de unde

Te poți arunca în gol

scăpând de toate grămezile de plusuri 

Plonjând în  ne-etern.

 

Sau dând din brațe și

folosind umbrela poți zbura în sus

Trudindu-te cu ele în spinare

spre ideal…

Totuși…cea mai blândă e

PLUTIREA 

neabisul, neurcarea -Ne-extremul

Adică…Echilibrul

prietenul gimnaștilor, bicicliștilor

picioroangelor, titirezilor,

zeppelin-elor, baloanelor libere

girafelor și păsărilor Flamingo.

 

Pare un nou sport…

dar e vechi de veacuri. E

Mersul atent pe firul vieții.

Răvaș cu Maci

Dacă îmi aștern buzele-mi

pe petecul de hârtie cu tentă gălbuie,

Pătată neatent cu cercuri de cafea

las urme înroșite.

 

Fereastra-mi întoarce

poza chipului și-mi pare că

Mijlocul din iris aduce a…

miez de mac

Macul e puternic și jucăuș 

doar în lan…

Odată rupt, el piere

în trepte repezi, ne-anevoioase

Devine ridat, brăzdat de linii ca

pământul care plânge după ploaie.

 

Petalele, cândva catifelate

se strâng…

să se cuprindă în brațe

În semn de consolare.

 

Stătea mândru și drept acolo

în marea de grâne…

Dansa purtat de vânt

fluturânduși fusta prost tivită

Și râdea  scântei când soarele

îi mângâia roșul petalelor

.

Acum în vază fiind  …

Nimic de atunci

nu-i poate îndrepta spinarea.

E aplecat sărmanul și

are formă de întrebare:

”DE CE M-AI RUPT ?’

‘

și Vine și răspunsul crunt:

“C-așa am vrut …să

stai în nebunia de buchet

Din pictura mea abstractă.”

 

 

 

 

Duș ceresc

Violet …

Albastru putred…

și puțin gri murdar prin colțuri.

 

Se aude …susurul ploii 

întâi tiptil…apoi tropotind.

 

Stropii reci

cad, curg, se scurg și se preling

pe ramuri tinere de măr

și pe suflete încărunțite 

prea timpuriu

 

E curios…cum picurii ploii 

deși reci …spală

Limpezind umbre

și zări înserate.

 

Iar muzica lor aproape

c-alină dureri.

 

Simțirile încep să se miște

după pașii lor de step și

Devin mai ordonate parcă.

 

Un aer pur se-nghesuiește-n nări

gândurile bune

se pun pe rând la treabă 

Arena ființei noastre 

devine aproape caldă

în ciuda ploii reci.

 

Pânza de paianjen 

țesută peste pleoape

se cam deșiră sub

greul lacrimilor picuri

 

Lăsând să se întrevadă 

orizontul sur

împroșcat colorat cu pistrui.

Prin Locuri – bule de săpun

În care lumi, tărâmuri vii

Ai vrea să vii

Să regăsim ce a fost ascuns 

în joacă?

 

Poate pe tărâmul margaretelor albe 

cu mijloc galben….

Să miroase a iarbă

și a flori inodore.

Nu…, nu le vom frânge sub tălpi

vom păși ușor formând cărări ondulate

 

Ori… prin livada cu salcâmi ?

Să alergăm printre ei

Cărunții 

parfumându-ne pielea 

cu aroma lor…de salcâm

Iar când ostenim

Să-ngenunchem sub crengile dese

așteptând cu limba scoasă

ca ei să-și picure

mierea florilor

 

Sau poate vrei pe pajiști verzi

cu mult trifoi

și trei…, și patru.

Aici ne putem tolăni

trupurile istovite făr’ de grijă

Trifoiul are putere întreită

Nu se frânge așa ușor…

 

Sau ce zici de nisipul mării?

Fierbinte, moale, ud…

Cu vapori calzi

ș-atingeri vii

cam fine…de nisip

Să-mi spui că eu miros a mine

și apa are gust a sare

 

Încet….parcă ghicesc ce vrei:

Să mă apuci de mâna stângă

și uniți în mâini

să ne aruncăm în cerul

cu licurici mii…

Să prindem câțiva

și să-i băgăm în sân

să ne lumineze

 

Apoi ne dăm în leagănul

din cornul lunii

Iar la final jucându-ne

sărim șotron

din carul mic în mare

și ne lăsăm purtați

de păpădii și fulgi

spre vise. 

Nedumerire de boloboc

Ne străduim cu toții 

Să nu depășim contururi.

Și colorăm atenți.

Dar dacă urmărim niște șabloane 

greșite, strâmbe, eronate?

Cine garantează că șabloanele-s drepte?

Cam ce matriță are normalitatea?

Parcă eram entități diferite…

Asta nu înseamnă că avem altfel de margini?

margini arse, ondulate, pestrițe ori zimțate.

Poate realitatea mea arată mai bine

creață,ciufulită,zburlită și nefinisată…

ba chiar fuzionată și împrăștiată .

Atunci de ce judecăm conturul vecin….

și vrem picturi perfecte și la fel?

Concert pe nevăzute

Sunt AICI …

În spatele ochilor mei.

Poate de asta nu văd nimic.

Aud doar …

Aud contrabași, vioare ,

violoncele ș-un pian.

Vorbesc ele între ele și cu ei

ispitite și înnebunite fiind de o harpă . 

Limba lor mozaică când dulce când pelină

cam sună a lucruri mari ce se scufundă

în lacuri prea adânci 

Și rătăcesc pe bolta lor 

ceasuri curgânde…

O tobă hotărâtă le scoate la liman.

Și aceste lucruri ude

devin acum mai grele 

Și tot mai greu de dus .

Un flaut mai cărunt ,

încearcă să mă suie 

pe muntele gândirii 

ca să mă îmbib și eu cu aer mai curat.

De colo de pe o stâncă

Trombonu’ -mi face vânt

Și cad direct pe un ring dansant.

Cu tălpile dezgolite ,fără pantofi,

orchestrele mă aruncă de la una la alta

ca pe o pasă… că vor să mă danseze

în pași de tango și blues .

 

Sunt prinsă ,prea prinsă-n dansul lor …

Și nu mai văd .

Doar simt 

 

Limpezire de destin

Pot să alerg cât vreau 

Dar nu pot fugi de Tine .

Tu ajungi unde vreau eu 

Cu mult înaintea mea .

Mă lași să cred doar…

că mă pot ascunde în dosul umbrei mele 

Și nu mă văd .

 

Din când în când privesc în palmă 

Urmărind cu ochii linii încurcate .

E Universul meu acolo …

Dar e scris într-o chineză veche .

Cu timpul liniile nasc linii

Devin mai multe și mai de ne-nțeles.

Tu singur știi ce ai scris acolo …

în hăul palmei mele mici .

Și cum le văd aglomerate și mai intercalate

îmi pare încurcat destinul .

Doar Tu știi ce ai ales să fac și 

unde îmi e locul .

 

 …  Atunci aștept… 

ca pașii să-mi danseze 

     Valsul Chinezesc .

Maraton prin mine

Îmi alergi prin vene și

Te împiedici din loc în loc 

Doar ca să sorbi  însetat

Din fluidul rubiniu și fierbinte 

Care le inundă și le umple.

Îți ștergi buzele prelinse cu dosul mâinii ,

Îți netezești cu degetele răsfirate 

Ținuta cam pătată și alergi din nou .

Ajungi aproape de motorul central .

Aici , zgomotul e infernal și 

Ritmul unei bătăi se întețește

Urcarea spre el e din ce în ce mai anevoioasă 

Ești roșu tot…doar ochii ți-au mai rămas 

Limpezi ca ploaia .

Dar …nu te lași ….

Arunci cu coatele în spate 

Și-ți azvârli genunchii înainte ,

Împingi …te pui contra fluxului care te-mpinge 

Și devii reflux.

Apuci să intri acolo …

Sfârșit…te așezi pe un capilar 

Ce te leagănă până ce cazi în somn adânc.

Trezit și odihnit te plimbi acum 

Prin cele patru încăperi .

Parcă nu-ți vine să crezi …încă…

Sunt toate ale tale :

Dormitor ,baie ,bucătărie 

Și o sufragerie cam imensă .

Apoi îți zici :”A meritat efortul …

Acu’ am tot și nu mai fac nimic .”

Rugă

Lasă-mă să-mi trăiesc poezia …

Să curgă versuri fără rimă 

Dar să ude cărări spre suflet.

 

Să nu fie doar bucată de hârtie 

Strânsă în pumn și aruncată 

Ci să brodeze litere poleite ,

Care să prindă joaca soarelui în ele 

Și să devină vii ca și simțirea 

Pe care s-o printez în mine 

Și s-o citesc cu glasul tare 

       Fără trac 

                                                       Atât te rog …

Non-iluzia contopirii

Noi suntem împletiți 

Sau topiți și amestecați .

Eu sunt atâta ca tine ,

Tu ești atâta ca mine 

Că nu știm nicicând unde începi tu 

Și unde mă sfârșesc eu .

Mâna ta stângă

E mâna mea dreaptă ,

Sângele meu se varsă în venele tale

Și revine în trupu-mi 

Mai pur și mai dulceag.

Ochii tăi se oglindesc în sufletul meu 

Iar sufletu-mi îți gâdilă pupila 

Până când  reușește 

Să-ți străpungă irisul 

Și să țâșnească 

Stropi de iubire pe chipu-mi .

Atinse de stropi buzele-mi se strâng 

Asemenea ariciului atins .

Apoi se lungesc în zâmbet ca pisica la soare .

Tânjind după buzele tale 

Ca pământul după ploaie 

Se strâng iar mai moale 

Să le cuprindă pe ale tale .

Privirea ta căpruie mă bântuie întruna 

Țesând cu fire nevăzute

Pânze care sorb izvorul sentimentelor mele .

Cu grijă , tu , apoi le iei 

Să le storci în izvorul tău .

Facem schimb de pânze …

Eu le iau pe ale tale 

Și-mi completez apa izvorului meu cu apa ta .

Privirea mea căpruie îți  virusează trupul …

Același ritm ne bate în piepturi 

Și odată respirăm același aer .

Tu mă-nțelegi ce zic 

Eu spun ce simt că vreau să zici .

Suntem atât de aproape 

Că genele noastre se sărută ca fluturii ,

Nasul tău e turtit de al meu ,

Iar pieptul meu se îngroapă în al tău.

Ne rătăcim unul în altul ,

Ne căutăm ba în tine

Ne regăsim ba în mine

Și ne jucăm din nou .

Unde suntem acum? 

La mine , ori la tine ? 

 

Lut ars cu ochi căprui

Purtându-mă pe o rază de lumină ,

Ajung așa…la soarele asudat de atâta foc .

Ș-uitându-se nătâng ș-arzând la mine

El îmi topește raza ca-ntr-un joc .

Iar eu , un neatent Icarus,

Mă cam preling căzând…

Nu-n marea-nvolburată ,neuscată

Ci pe o bucată de pământ .

 

Acolo ,dezmierdându-mă

Cu frunze colorate și uscate

Ce au miros de toamnă timpurie ,

Îmi răcoresc ardoarea

Cu lacrimă de rouă limpezită .

Aș vrea să mă afund în lanul cel pestriț…

Să îl miros …

Toți porii-mi să-i îmbăt .

Simțindu-i mângâierea ,

Să mișun… ca o râmă .

Cu palmele și podul lor 

S-ating răcoarea humei

Ce îmi trezește mintea dintr-un vis mieros.

 

Apoi o adiere moale,

De vânt călduț și blând

Să îmi răsfire părul…

Ce împletește spice în lanul înfrunzit .

Iar foșnetul timid ce toarce surd 

O veche melodie de necânt

Să-mi gâdile urechea cea îmbufnată.

 

Ochii-mi vor să vadă

Spectacolul nebun de pete ca pictate , imprimate

Și nesătui sug seva culorilor nemoarte…

 

Eu mă abandonez în lan

Și nu mai plec de aici.

 

O mână de pământ ce mă fac lut 

Eu asta sunt.

Pătare voluntară

Stând în genunchi 

Și reflectându-te-n oglindă

Încerci să ștergi cu o pânză înmuiată

Udă…

Un gând lipit de un colț al ființei tale .

Și-ți plimbi agale mâna

Când apăsat ,Când moale.

El gândul, răzvrătitul

Rămâne tot acolo

Ca petele-ngropate.

     Nu-l alunga!

     Dă-i drumul ,

Să se imprime adânc ,

Să fuzioneze…

Ș-apoi să te preschimbe.

Afundă-te în tine

Și fă-i puțin de loc .

Labirint nespus

Pecetluite buze ,

Și limbă ținută între dinți .

Vorbe fărâmițate și aruncate 

În ghena trupului ,

Ziduri ridicate unul după altul ,

Se cer să ne despartă .

Paravane și perdele

Care feresc ochiul să mai vadă

Pe fereastra chipului ceva ;

Lacăte și lanțuri

Zac grele …scârțâinde

Atârnate de o poartă

Sau de două porți …

Pffffffffff….

Se face frig aici

Și e-ntuneric

Lumina ce-o vedeam

Apune undeva …

Refrenul auzit devine acuma MUT.

Ce slută e tăcerea…

E goală și pustie 

Și nu zice nimic .

 

Vrei să mă-nveți să tac…

Maestru’ al tăcerii .

Iar gura-mi prea flecară 

Să se închidă-odat’ !

Ferecată bine …

De mângâieri senine .

Pe buze un deget plimbăreț ar spune :

   ”Mai taci!”

 

Tulburata

Aș vrea să mă arunc 

În golul ființei mele …

Să lâncezesc acolo pe un bustean 

Să las să cadă ploaie peste mine 

Că poate-mi spală mintea ce-o mai am 

Ș-așa să-mi dau cu seama 

Ce vise efemere torc .

Nu știu ce-mi lipsește…

Aș vrea un antidot 

Să pot să râd în mine 

Să fuzionez

Să pulverizez cu ființa-mi

Stropi fini de pură nebunie 

Și să pictez în ploaie 

Aievea 

Portrete fericite .

Eu nu vreau măști ,

Ele nu-mi sunt utile .

Îmi vreau doar fața-mproșcată

Așa cum este ea …

Lovită și murdară

E mult mai bine așa .

Nedospire

Pui apa , 

Pumnu’ de făină 

Sarea … drojdia 

Frămânți 

Ș-aștepți …

Să crească o cocă.

 

Ce cocă vrei să crească?

 

Crezi că este bună 

Umflată , înfuriată …

Dacă e așa …

Savoarea ei se pierde în bule .

Nu-n bule de săpun 

Ci în furia golurilor .

Goluri RELE ,GELOASE 

DUȘMĂNOASE și INVIDIOASE .

Nimicuri în care te pierzi ,te rătăcești

Și nu mai ești ca tine.

În care dulcele devine pelin

Și mierea devine venin.

 

REFUZ SĂ CRED ,

Că numa’ coca asta-i bună !

Mie-mi place coca făr’ de spațíi

Îmi place coca plină și senină ,

Să gust din ea …

Să mă-ndop

Fără de “Hop!”

Cu-aluatul care alină

Cu vorbe bune

Și fapte blânde…

Poate că tu nu mă-nțelegi

Dar eu nu vreau aluat înfuriat ! 

 

 

Iluzia cu văl de mătase

Și scotocesc prin toate ungherele ,

Colțurile , muchiile , adânciturile

Și fisurile gândirii mele .

 

Încerc să cuprind cu orizontul minții 

O umbră… sau iluzie ,

….o nălucă .

 

Ceva abstract …

Ce numa’ sufletul o simte .

Și e dulceag-amară 

Și confunză .

 

Într-un refugiu-n ființa-mi 

Umbra …râde.

În altul plânge 

Cu picuri mari , aievea prăvăliți în raze.

 

Iar într-un colț ,

Năluca stă nepăsătoare .

Într-unu’  numa’ asudă …

Și nu face nimica .

 

Dar printr-un por al pielii 

Umbra-ncearcă să evadeze

Să s-elibereze  și materializeze .

 

Gândirea n-o-nțelege…

Și zice :

”E …imatură tipa .

Ce-ncearcă ea să facă ?

Cu cine vrea să fugă?

Și unde?

       E DE GROAZĂ! ”

 

Năluca-i răspunde:

”Șșșșt !Că tu … ,o limitată ,

Nu poți înțelege

Iluzia mascată ”

Verzuia Reverie

      Taci!

Lasă secunda să curgă ,

Minutul să se prelingă -n boabe

Iar ora să verse timidă simțiri.

 

            Ascultă!

Cum susurul liniștii 

Îți sapă urechea cu târnăcopul

Ticăitului de ceas

Și îmbie la plonjare .

 

        Cufundă-te!

-n visare

Acolo -s tărâme ori calde ori reci .

Nu vezi oglinzi

Nici cioburi

Nici reflexii.

Nu sunt dubluri  și nici dubleți 

Acolo e ceea ce vrei tu să vezi…

Și tremurul,transa

Te poartă spre malul insulei verzi

Unde și umbra într-un pahar cu apă învie

Unde poți înnebuni și deznebuni când vrei

Fără niciun cuvânt

Doar zâmbet și cântec prelung 

De furtună tăioasă dar blândă

Furtuna simțirilor noastre.

 

Prin vapori de cafea

Lumină și răcoare 

Apare 

Atunci când ochii se trezesc din vis.

Inima face încălzirea matinală

Iar creierul deruleaza slide-uri de peste zi .

Praful maro ,

Cu gust amar

Ș-aromă-mbietoare 

În loc să mă trezească 

M-alungă într-un alt vis…

Și două licăriri amețitoare

Pictate-n ploi senine

Încep să mă pătrundă.

Și scotocesc în ființa-mi comori rătăcitoare.

Degeaba-i spun că ființa-mi 

Nu mai are 

Nici pâine și nici sare .

Dar , îndărătnică , lămpița ce caută comori

Se prea-ncăpățânează să caute-n zări .

Cu semnul întrebării 

Sapă ea :șanțuri ,

Potecuțe,cărări 

Și piste false.

Cu doi crini albi încearcă să-mi explice 

Că o putem găsi :

”-Comoara-i undeva …” ,îmi zice.

” -Ea nu mai e !”

Îi zic …prin aburii cafelei 

Și mă trezesc din vis .

O ploaie de soare

Și buzele flutură zâmbet
Și sufletul nins se deschide în soare
Iar roua fierbinte se prelinge-n ninsoare ,
Zăpada cea rece devine mai moale
Iar roua niște bobițe de ploaie.

Răcoarea devine mai caldă
Iar țurțurii gheții își reiau cursul vieții
Și curg…câte un picur .
O rază se-mpinge !
Și vrea a intra.
Străpunge de-odată perdeaua cețoasă
Și intră.
Nici urmă de gheață!
Puțină zăpadă prin colțuri răzlețe.
Iar raza trece la treabă…
Topește și neaua răzleață,
Și gata!
Acum e călduț…
Iar viața călâie .
Și buzele flutură zâmbet .

”Lacrimosa”

Plângi suflete !
Îneacă-te în sare
Și lasă râuri să curgă în zare.
Amarul ,durerea ,
Le poarte în cale.
Iar tu rămâne gol!
Pustiu ,rece și… gol.
Dulceața mierii lui
N-o vei gusta nicicând.
Nu mai spera deșarte …
Că speri și suferi iar.
Hainul gând alungă-l!
Și n-ai să guști amar.
Tu spui că-i vrei iubirea
Și inima și trupul și tot ce-i aparține .
Dar el ?
Te vrea pe tine ?
Te vrea să fii a lui ?
Nu mai spera deșarte !
Că speri și iarăși mori …
Te prăbușești în tine
Și iară te cobori
Sub acea humă neagră cu viermii rozalii .
Iar ei se vor nutri din tine în fiecare zi .
Mici găuri vor străbate ,
Azi mici ,mâine mai mari …
Apoi vei semăna cu ciurul,
Cu sita și cu tișca.
Nici gând ,nici sentimente
N-o să-ți mai ungă brișca .
Mai bine plângi !
Și lasă….
Ca timpul să mai țeasă
O pânză subțirică
Cu firul de răbdare.
Apoi ea , sarea , se absoarbe
Iar tu vei zâni iară …

Amurg încețoșat

Izbită fiind cu fața la pământ

Inspir cu nara cea subțire

Praf negru , mucegai 

De un verde-gri .

Încerc, cutez că pot …

în capul oaselor 

Să mă ridic în fine ,

Să cer un ghemotoc 

Nimic mai mult .

Pe el să îl destram ,

Să torc speranța

Că totul va fi bine iar .

Cum am ajuns aici ?

Cu ce tramvai ?

Nu am văzut nimic,

Nimic nu am știut .

Am mers de-a bușulea ….pribeag

Ș-acum dacă am ajuns…

Nu mai am ce să fac.

Aștept un vag răspuns 

Și Firul

            Pe un fond întunecat.